O vizita

Saptamana trecuta am facut o vizita impreuna cu scoala.O vizita la care nu am vrut sa iau parte,dat fiind faptul ca eu sunt mai sensibila.Este vorba de o vizita la azilul de bartani (Centrul de ingrijire si asistenta nr.1)
O data ajunsi acolo ,am asteptat sa se stranga toti in sala de mese dupa care a trebuit sa tin un mic discurs inventat pe loc,urmat de niste urari,ce spre uimirea mea au starnit lacrimi in public.Cand am inceput sa cantam colindele,m-am mai linistit intr-un fel si pentru prima oara am ridicat privirea din foaie si m-am uitat in jurul meu.Unele fete erau inecate in lacrimi,iar altele pur si simplu inconstiente de ceea ce se intampla in jurul lor.Mai erau slabe expresii de bucurie.Bucurie dinaceea de moment.Stiam ca atunci cand vom pleca noi se vor intoarce la aceleasi fete triste imbibate in riduri trecute de vreme.
O data ce am terminat de cantat am fost invitatii cu totii sa dam cadourile pe care le pregatisem.Am daruti cadoul meu doamnei care a inceput sa planga chiar de la primul cuvant al discursului meu si i-am spus sa nu mai fie trista,(un gest copilaresc sa fac asta;nu m-am pus nici o secunda in locul dansei)dar lacrimile i-au dat din nou.
Am luat-o pe o colega de a mea (s-a brodit ca si ea sa fie la fel de sensibila ca mine,lucru pe care nici una dintre noi nu l-a lasat sa iasa la iveala) si ne-a propus sa stam de vorba cu unii dintre ei.Sincera sa fiu tot timpul mi-am dorit sa ascult povestrea unui batran si uite ca am avut ocazia.Majoritatea erau foarte tristi si amarati ca de exemplu Maria Enache in varsta de 78 ani ,nici nu mai auzea bine(fapt care m-a impiedicat sa aflu prea multe).Era in azil de 3 ani .MI-a spus ca nepotul ei o adusese acolo si ca nu o viziteaza nimeni cu anul.Ne-am dus mai departe la un domn pe nume Ionescu Alexandru.Un domn in varsta de 65 de ani cu zambetul pe buze,lucru care mi-a aratat ca fericirea unui om consta defapt in gasirea linistii sufletesti.Domnul Ionescu este in azil de 4 ani ,de atunci de cand piciorul stang i-a fost amputat din cauza artritei.Bucurestean de originie,a practicat hamballul de la 14 ani pana la 36.Din 1982 a inceput sa lucreze in strainatate,in Libia,Maroc,Tunisia,Germania si Turcia.La 24 de ani s-a casatorit ,dar sotia a murit in urma cu 10 ani in 1997.Are un baiat de 40 de ani care il viziteaza destul de des.M-a impresionat faptul ca se aranjase pentru noi.Cand am intrat in camera,l-am surprins pieptanandu-se.L-am intrebat daca este fericit in azil si mi-a raspuns: " Asta este familia noastra.Ultima noastra statie.Dar imi place aici;o noua zi ,aceiasi prieteni,aceleasi discutii interminabile."Iata un om care nu-si plange de mila cu toate ca ar avea 1000 de motive;demn de totate aplauzele din lume.
Ne-am dus mai departe in alta camera unde ne-am intalnit iar cu doamna Enache si am cunoscut-o si pe vecina dansei de pat,doamna Victoria Vasile in varsta de 78 de ani.Dansa era in azil de un an .In tinerete lucrase ca infirmiera la spitalul 9 (timp de 35 de ani).Avea strania pasiune pentru bonlavi.Stand de vorba cu cele doua am aflat ca doamna Enache nu prea vede si ne-am oferit sa ii trimitem o pereche de ochelari sa poata vedea si dansa la televizor,luand in considerare faptul ca are o pensie de 70 de lei noi,700.000 lei vechi.Dupa discutia cu cele doua doamne ne-am indreptat catre iesire ,iar in drum am salutat-o si pe doamna Ecaterina ,care era in aceiasi camera cu doamna Enache si doamna Vasile si am intrebat-o cum se simte.Dansa era de 8 ani in azil si raspunsul ei a fost foarte sumbru : "Ma bate vantul ca pe pomul ala fara frunze." Cuvinte care mi-au racit sufletul si m-au facut sa imi fie frica de batranete. Exact langa usa de la camera mi-a captat privirea o doamna destul de tanara.NU imi aduc aminte numele ei ;era in varsta de circa 40 de ani si era in azil de 12 ani.Doamna din carut nu mai avea decat o sora care o vizita din cand in cand..Fusese paralizata de la varsta de 6 luni si Dumnezeu stie din ce traieste.Nu imi iese privirea ei din minte.
Am iesit din camera aceea si uitandu-ma in stanga mi-am vazut aproape toti colegii stransi in jurul unei doamne.M-am dus si eu sa o cunosc pe batrana ce facea furori.Doamna Puia Maria Popescu din Bucuresti ,nascuta in Curtea De Arges.Am vrut sa aflu cati ani are dar dupa ce am intrebat-o mi-a dat o privire senina si mi-a raspuns spre uimirea mea in franceza : "Je suis tres tres jeune !! " . Mi-a zis "Tineretea e in suflet ,nu pe fata." Fusese tenoare in tinerete si cunostea limba franceza foarte bine.Radea in continuu ,exact ca un coplil;defapt de la o varsta...care mai e diferenta?
Care o fi acel sentiment? Ca ai ajuns aproape de capatul drumului? Sunt sigura ca este destul de greu.Dar eu consider ca cel mai important lucru este cum ai ajuns la capatul vietii.Ai trait asa cum ai vrut? Ti-ai atins toate tintele? Ai avut iubirea vietii? Ai avut regrete,suspine,usi inchise si altele deschise? Daca ajungi sa poti gandi asa este mare lucru pentru ca in primul rand iti face tristetea sa zboare,sa te lase sa te ineci in amintiri si sa pleci cu gandul ca ai realizat ceva aici si ca in urma ta oamenii te vor pomeni in semne bune.


Pentru bunicul meu ,
Naiman Datz (1929-1999)