O noapte la o oarecare camera de garda dintr-un oarecare spital mi-a creat o intreaga paleta de emotii si ganduri.
Durerea si frica din ochii oamenilor aflati acolo ca insotiori sau ca pacienti m-a facut sa imi imaginez starea de spirit pe care acei indivizi o aveau cu ceva ore , zile , luni , ani in urma.De unde au pornit si unde au ajuns.Viata este un sindrom cu un diagnostic schimbator.
M-a pus foarte tare pe ganduri imaginea batranului venit cu ambulanta si care statea de ceva timp pe holul spitalului pentru ca nu avea loc in camera de urgente.Era legat cu acele curele pentru a-l tine nemiscat dar el tot incerca intr-un fel sa isi aranjeze pantalonii care se rasucisera pe el.Nu era insotit de nimeni si pe chipul lui se citea o frica inspaimantatoare.O miscare necontrolata a ochilor larg deschisi si atintiti spre tavan era dovada cea mai buna a unei frici de moarte si de inconsient.
O alta batrana statea de trei ore pe un scaun asteptand sa se faca zi ca sa se duca acasa pentru ca ii era frica sa ia taxiul noaptea si cei de la spital nu au vrut sa o duca.Si ea era singura.Nu a vrut sa-l trezeasca pe fiul ei pentru ca a doua zi se ducea la serviciu.Cand am plecat nu am putut sa o las acolo.
Indiferenta unei doctore ce s-a reflectat asupra unei familii mi-a creat un sentiment de ura si de nevrozism.A dat vestea ,ca, mama copiilor care asteptau pe holul spitalului impreuna u tatal lor,nu isi va mai reveni. "Este ca si moarta." , le-a zis.In loc de un "Am facut tot ce s-a putut si inca mai incercam." ca-n filme.Asta e realitatea.
Este inuman sa te porti si sa le vorbesti asa unor oameni care sufera si mai ales unor copii.Inuman a fost tot ce am vazut in acea seara acolo.
